Zsigmond Bobroczky era doar un copil când Timișoara promova acum trei decenii în prima ligă de baschet masculin. Chiar în mai 1987, când s-a jucat turneul de baraj de la Arad, pivotul împlinea 19 ani. În ciuda înalțimii de 2,17 metri, despre cel poreclit ”Zsiga” puteai spune mai degrabă că este subțirel.

”Barajul acela de promovare a fost primul meu turneu major. Cristi Bota și cu mine eram juniori, căci Dan Ionescu plecase la Steaua. Lotul era destul de omogen, dar a fost o provocare să ajungem în divizia A. Întâlneam echipe închegate și la acea vreme mai exista tendința de a ajuta formațiile din București, care nu erau deloc puține: Steaua, Dinamo, Rapid, SOCED, Sportul Studențesc”, rememorează Bobroczky (foto - al doilea din stânga).

- Ați promovat în 1987. A fost greu să vă mențineți în divizia A, în primii ani ?

Nu țin minte să fi avut vreun an în care să fi luptat efectiv pentru evitarea retrogradării. În primul sezon a fost un pic mai dificil, dar apoi am jucat din ce în ce mai bine, iar în 1994 am obținut medalia de bronz. Grupul făcea totul, eram foarte uniți chiar și în afara terenului. Pot spune că baschetul era altfel. Pe vremea aceea, eram coleg de cameră cu Cristian Bota, un baschetbalist ce venise de la Deva pentru a juca la Timișoara. 

 

Zsiga își amintește și antrenorii cu care Timișoara a promovat pe prima scenă, Mihai Bolcu și Dragoș Oprea, mai ales că primul dintre ei îl pregătea și la echipa de juniori. ”Domnul Bolcu era un foarte bun pedagog, mai ales în privința juniorilor. Datorită lui am ajuns la echipa mare pentru care am evoluat șapte ani. Probabil, cu alți antrenori, lucrurile ar fi decurs altfel, poate aș fi schimbat echipa, dar dânsul a știut să țină echipa unită și să o ducă înainte”.

 

- Cum ai ajuns la Timișoara ?

Profesorul Bolcu m-a adus la Timișoara de la Sighet, când aveam 11 ani, în 1979. Pe atunci, selecția se făcea așa cum ar trebui să se facă și în zilele noastre, adică peste tot. De obicei, copiii care vin dintr-un oraș mai mic au o tendință de afirmare ceva mai mare decât cei cărora li se oferă totul pe tavă. 

Mă văzuse la Tulcea la Campionatul Național de minibaschet și m-a remarcat, pentru că eram cu un cap peste toți copiii. Mi-a cerut adresa - pe vremea aceea se mai scriau scrisori ... - a corespondat cu părinții mei și două luni mai târziu era la Sighet și i-a convins să mă lase la Timișoara. Era una dintre puținele mele șanse de a juca baschet la un nivel mare.

- Ai fost unul dintre cei mai înalți jucători din România.

Da, într-o perioadă, dar în București au mai fost Titi Popa, cu 2,18 m, un centimetru în plus față de mine, și Eugen Toader, 2,21 m. Dar, da, înainte de a se apuca ei de baschet, am fost ”cel mai bine crescut”.

 

Zsiga a cucerit bronzul național cu Elba Timișoara, la mijlocul anilor '90, și apoi a plecat la Arad, unde a evoluat până la finalul carierei de jucător și s-a stabilit în orașul de pe Mureș.

 

Fiul l-a depășit: are 2,31 metri la 16 ani

Fiul lui Zsigmond Bobroczky, Robert, este unul dintre cei mai înalți baschetbaliști din lume, deși are doar 16 ani. Măsoară 2,31 metri și evoluează în SUA, la Academia Spire din Geneva, Ohio, după ce a jucat și în Italia, la Academia Stella Azzurra din Roma. ”Deocamdată, nu ne interesează ca Robert să facă performanță în baschet, ci să se dezvolte armonios din punct de vedere fizic”, spune Bobroczky tatăl, care este proprietarul unei școli de baschet în Arad. Chiar școala unde a crescut Cristian Mocrițchi.