În mai 1987, când Elba Timișoara juca barajul de la Arad și promova în prima divizie, Costel Ilie era unul dintre jucătorii cu experiență din lot. Se apropia de 28 de ani, fusese vicecampion național de juniori, component al naționalei de tineret și jucase deja în divizia A, la Dinamo Oradea. ”M-am întors acasă, la Timișoara, pentru a fi lângă părinții mei. Amândoi au fost surdo-muți, iar eu eram singura lor legătură cu lumea”, rememorează cel ce a devenit căpitan de echipă la revenirea pe Bega.

”Atunci, la promovare, am simțit că întreg orașul este alături de noi. Chiar au venit și muncitorii de la Elba, aduși cu autocarele, ca să ne facă galerie. Eram o generație frumoasă, din care încă mai țin legătura cu Titus Becea, Ninel Socol, Zsiga Bobroczky. Marele meu regret a fost că nu-l mai aveam pe Vali Copăceanu, pe care personal îl consideram un foarte talentat jucător”

Costel Ilie

Avea să fie căpitan de echipă până în vara lui 1993, când nu a mai făcut parte din lot. ”Am rămas cu un gust amar atunci. S-au făcut transferuri la echipă și mi s-a transmis că nu mai e nevoie de mine. Mă antrenam singur prin parcuri, dar nici măcar dezlegarea nu au vrut să mi-o dea. Adevărul este că baschetul a fost viața mea. Și acum mai visez uneori că bag una de trei puncte”, declară Ilie.

A fost un baschetbalist cu mână foarte sigură, un excelent marcator, dar și un bun dribleur. ”Dacă scăpam singur pe contratac, nu mă duceam până în coș, ci mă opream la semicerc, să arunc de trei puncte”, își amintește primul căpitan. Deși era un jucător tehnic, Ilie spune că munca l-a urcat în carieră: ”La normele de control, care pe vremea mea se mai dădeau, mă rugau antrenorii ”să bag mare”, ca să-i trag și pe ceilalți colegi după mine. Cea mai importantă este pregătirea fizică. Dacă e bună, nici nu simți că joci, că faci efort, în timpul meciurilor”, a mai spus fostul baschetbalist, stabilit la Freiburg, în Germania, și care în vara acestui an va deveni bunic.