Zsigmond Bobroczky era doar un copil când Timișoara promova acum trei decenii în prima ligă de baschet masculin. Chiar în mai 1987, când s-a jucat turneul de baraj de la Arad, pivotul împlinea 19 ani. În ciuda înalțimii de 2,17 metri, despre cel poreclit ”Zsiga” puteai spune mai degrabă că este subțirel.

”Barajul acela de promovare a fost primul meu turneu major. Cristi Bota și cu mine eram juniori, căci Dan Ionescu plecase la Steaua. Lotul era destul de omogen, dar a fost o provocare să ajungem în divizia A. Întâlneam echipe închegate și la acea vreme mai exista tendința de a ajuta formațiile din București, care nu erau deloc puține: Steaua, Dinamo, Rapid, SOCED, Sportul Studențesc”, rememorează Bobroczky (foto - al doilea din stânga).

- Ați promovat în 1987. A fost greu să vă mențineți în divizia A, în primii ani ?

Nu țin minte să fi avut vreun an în care să fi luptat efectiv pentru evitarea retrogradării. În primul sezon a fost un pic mai dificil, dar apoi am jucat din ce în ce mai bine, iar în 1994 am obținut medalia de bronz. Grupul făcea totul, eram foarte uniți chiar și în afara terenului. Pot spune că baschetul era altfel. Pe vremea aceea, eram coleg de cameră cu Cristian Bota, un baschetbalist ce venise de la Deva pentru a juca la Timișoara. 

 

Zsiga își amintește și antrenorii cu care Timișoara a promovat pe prima scenă, Mihai Bolcu și Dragoș Oprea, mai ales că primul dintre ei îl pregătea și la echipa de juniori. ”Domnul Bolcu era un foarte bun pedagog, mai ales în privința juniorilor. Datorită lui am ajuns la echipa mare pentru care am evoluat șapte ani. Probabil, cu alți antrenori, lucrurile ar fi decurs altfel, poate aș fi schimbat echipa, dar dânsul a știut să țină echipa unită și să o ducă înainte”.

 

- Cum ai ajuns la Timișoara ?

Profesorul Bolcu m-a adus la Timișoara de la Sighet, când aveam 11 ani, în 1979. Pe atunci, selecția se făcea așa cum ar trebui să se facă și în zilele noastre, adică peste tot. De obicei, copiii care vin dintr-un oraș mai mic au o tendință de afirmare ceva mai mare decât cei cărora li se oferă totul pe tavă. 

Mă văzuse la Tulcea la Campionatul Național de minibaschet și m-a remarcat, pentru că eram cu un cap peste toți copiii. Mi-a cerut adresa - pe vremea aceea se mai scriau scrisori ... - a corespondat cu părinții mei și două luni mai târziu era la Sighet și i-a convins să mă lase la Timișoara. Era una dintre puținele mele șanse de a juca baschet la un nivel mare.

- Ai fost unul dintre cei mai înalți jucători din România.

Da, într-o perioadă, dar în București au mai fost Titi Popa, cu 2,18 m, un centimetru în plus față de mine, și Eugen Toader, 2,21 m. Dar, da, înainte de a se apuca ei de baschet, am fost ”cel mai bine crescut”.

 

Zsiga a cucerit bronzul național cu Elba Timișoara, la mijlocul anilor '90, și apoi a plecat la Arad, unde a evoluat până la finalul carierei de jucător și s-a stabilit în orașul de pe Mureș.

 

Fiul l-a depășit: are 2,31 metri la 16 ani

Fiul lui Zsigmond Bobroczky, Robert, este unul dintre cei mai înalți baschetbaliști din lume, deși are doar 16 ani. Măsoară 2,31 metri și evoluează în SUA, la Academia Spire din Geneva, Ohio, după ce a jucat și în Italia, la Academia Stella Azzurra din Roma. ”Deocamdată, nu ne interesează ca Robert să facă performanță în baschet, ci să se dezvolte armonios din punct de vedere fizic”, spune Bobroczky tatăl, care este proprietarul unei școli de baschet în Arad. Chiar școala unde a crescut Cristian Mocrițchi. 

Timișoara a început în luna septembrie a acestui an al treizecilea sezon consecutiv în elita baschetului masculin din România. Un traseu pornit în 1987, odată cu promovarea formației Comerțul Politehnica Timișoara.

Alin Bîcov este unul dintre jucătorii care a participat la performanțele din anii '90. Baschetbalist crescut la CSS Timișoara, Alin a ajuns devreme la echipa de seniori. ”Era în 1988, aveam 16 ani, când antrenorul Mihai Bolcu, care pregătea și seniorii și juniorii, m-a luat la echipa mare. Țin minte și promovarea din '87, obținută la turneul de la Arad, pentru că nu lipseam de la niciun meci”, rememorează cel care avea să câștige bronzul național cu Timișoara, în 1994 și 1996.  

”Normal, în '94, noi trebuia să câștigăm campionatul, dar știți cum se proceda pe vremea aceea, cu Steaua, Dinamo. Mai era și Clujul, dar Dinamo a câștigat titlul, după ce ne-a furat foarte tare într-un meci la ei acasă, în semifinale”.

În 1991, Bâcov a făcut parte din naționala de juniori care câștiga locul al cincilea la campionatul Mondial din Canada, cea mai bună performanță a baschetului masculin românesc, iar câțiva ani mai târziu a fost și căpitan al naționalei de seniori. Din păcate, la 28 de ani, după ce plecase la CSU Sibiu, a fost nevoit să abandoneze baschetul. ”28 de ani se spune că este vârsta maturității în sportul acesta. A fost o accidentare banală, dar în loc să mă tratez, am continuat să joc. Până la urmă, am suferit opt intervenții chirurgicale, dar erau toate compromise: cartilagiul, meniscul, ligamentele”.

- Îți vine să crezi că au trecut aproape trei decenii de la promovare ?

- Bineînțeles că nu-mi vine. De multe ori visez că joc baschet și acum, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

- Ai fost și antrenor la Timișoara …

- Da, la început am fost ”secund”, în perioada lui Srdjan Fișer, apoi și principal până la finalul acelui sezon. A fost o perioadă grea, un campionat dificil pentru Timișoara. Sincer, nu mi-a plăcut să fiu antrenor, nu cred că sunt făcut pentru asta. Nu e o regulă ca un fost jucător bun să fie și antrenor bun. 

- Ce face astăzi Alin Bîcov ?

- De zece ani lucrez la o firmă mare de construcții și imobiliare din Timișoara, Timcon. Muncesc în domeniul ingineriei, că în timp ce jucam baschet am făcut Facultatea de Construcții Hidrotehnice.

- Ești și tătic ?

- Am o fetiță de zece ani, de care sunt foarte mândru. A făcut volei, l-a întrerupt din pricina unor probleme, dar sper să reia, mai ales că mama mea, soția mea, socrul meu, toți au jucat volei. 

Alin Bîcov vine și la meciurile actualei formații a Timișoarei. ”Pentru bugetul alocat, echipa este OK, cu rezultate satisfăcătoare. Păcat de meciurile acelea pierdute la două-trei puncte diferență”, concluzionează unul dintre cei mai talentați conducători de joc pe care i-a avut Timișoara. 

 Generația Elba Timișoara 1995 / Foto: arhivă personală Alin Bîcov

Timișoreanul Zoran Milencovici a trecut la echipa de seniori a orașului în vara anului 2010. Trecea de fapt la proaspăta câștigătoare a Cupei României, performanță reușită de căpitanul Nenad ”Shone” Markovic și a sa trupă din care făceau parte nume precum Dan Păltinișanu, Milos Pesic, Uros Velickovic, Rade Dzambic, coordonați de pe bancă de Dragan Petricevic.

De atunci, adică de șase sezoane, Milencovici a jucat în Liga Națională numai pentru BC Timișoara. A fost căpitanul echipelor de tineret care au cucerit titlul național în 2013 și 2014, iar sezonul trecut a fost căpitan și la echipa de seniori. Zoran a făcut parte din grupul de jucători localnici care s-a pregătit și pe parcursul verii. De fapt, interviul l-am realizat chiar la sala Constantin Jude, înaintea unui antrenament.

”Pauza a fost foarte lungă, am terminat sezonul foarte repede și de aceea am avut nevoie de antrenamente, să ne menținem tonusul muscular și forma fizică. Ne-am pregătit cu unii juniori și cu antrenorii de la echipele de juniori”
Zoran Milencovici

Cum vezi noul sezon ?

”Sunt optimist, chiar dacă nu s-a conturat 100% noul lot, dar primele nume care au apărut îmi dau speranțe că ne putem autodepăși în campionatul ce vine”

Care sunt obiectivele pentru 2016/2017 ?

”Obiectivul principal este accederea în playoff, iar de acolo orice se poate întâmpla. Ați văzut și sezonul trecut cum a fost cu Sibiul, care avea alt obiectiv decât playoff-ul și totuși a ajuns între primele șase echipe”

E un proiect nou la Timișoara. Va fi greu la început ?

”Cu siguranță va fi greu. Suntem mulți jucători noi, dar staff-ul este același. Cei din staff ne cunosc și trebuie să-i integreze pe cei noi. Sper ca alături de suporteri să aducem rezultatele din anii trecuți și cât de curând să evoluăm în Europa, acolo unde trebuia să jucăm și sezonul trecut, dar nu am mai apucat, din păcate”

Interviul complet cu Zoran Milencovici îl puteți asculta pe canalul Sound Cloud al clubului nostru:

Timișoara a început în luna septembrie a acestui an al treizecilea sezon consecutiv în elita baschetului masculin din România. Un traseu pornit în 1987, odată cu promovarea formației Comerțul Politehnica Timișoara.

Actualul director sportiv al clubului nostru, Adrian Vermeșan, a fost implicat în acea promovare și își amintește: ”În 1986, am fost obligați de directorul fabricii Elba, Margan, să preluăm echipa de baschet a orașului. Noi aveam echipă de fotbal în C, cu perspective, dar directorul ne-a chemat pe mine și pe președintele Asociației Sportive și ne-a transmis că nu e loc de întors, că vine de la primul secretar, care l-a amenințat că-l dă afară dacă Elba nu preia secția de baschet. La fel ne-a zis și nouă, că dacă ne opunem acelei sarcini, ne dă afară din fabrică. Degeaba i-am spus că noi nu știm nimic în materie de baschet, în afară de ceea ce vedeam la televiziunea sârbă”.

Adrian Vermeșan își amintește că atunci, în ’86, a fost foarte reticent, dar acum ”îi mulțumesc lui Dumnezeu că s-a întâmplat așa, pentru că am învățat foarte multe din baschet. Atunci, am preluat o echipă retrogradată, dezordonată, dar încet-încet ne-am organizat și i-am adus pe cei doi antrenori, Mihai Bolcu și Dragoș Oprea. Câteva luni mai târziu ne-a chemat din nou directorul și ne-a spus că mai are o sarcină pentru noi, să promovăm”.

Și promovarea avea să vină în urma unui turneu în urmă unui turneu de patru echipe, disputat la Arad:Automatica București, CSU Galați, CSU Brașov și Comerțul Politehnica Timișoara s-au bătut pentru cele două locuri ce ofereau accesul în divizia A, iar bănățenii au promovat la braț cu brașovenii, după două victorii și o înfrângere. 

 

Octavian Popa Calotă
Octavian Popa Calotă

Octavian Popa Calotă a acordat primul interviu în calitate de jucător al echipei noastre. ”Kevin” a vorbit pentru site-ul oficial SCMT despre obiectivele pe care le are la Timișoara, despre lotul violeților și despre familia sa.


Ce te-a determinat să alegi BC Timișoara ?

Am ales să vin la Timișoara în primul rând datorită faptului că m-am simțit dorit la echipă. Mulțumesc pe această cale domnului Ilie Trițoiu și lui coach Nenad Mandic pentru oportunitate. Într-al doilea rând, m-a atras proiectul pe termen lung pe care se concentrează organizația și vreau să contribui la reușita sa. De altfel, am și semnat un contract valabil două sezoane.

Cu ce obiective vii la Timișoara ?

Obiectivul meu e să îmi pun munca în folosul echipei. Îmi doresc să avem rezultate cât mai bune în campionat si cupă, chiar dacă ambele competiții vor fi aprig disputate. Timișoara are tradiție în baschet și noi trebuie să o ducem mai departe.

Lotul BCT începe să se contureze. Cum ți se pare echipa până acum ?

Sunt încântat de transferurile făcute până la momentul de față, le consider inspirate si aștept cu nerăbdare și celelalte sosiri. Este o perioadă importantă, când se clădește nucleul ce trebuie să ducă greul un sezon întreg.

Ce știi despre noul tău antrenor, Nenad Mandic ?

Din cate am văzut este un antrenor serios care își dorește să facă performanță. Un antrenor care și-a dovedit calitătțile în partea secundă a sezonului trecut, când echipa se afla într-o situație dificilă și totuși a reușit să o salveze. Abia aștept să lucrez alături de el si staff-ul său.

”Sunt încântat de transferurile făcute până la momentul de față, le consider inspirate si aștept cu nerăbdare și celelalte sosiri. Este o perioadă importantă, când se clădește nucleul ce trebuie să ducă greul un sezon întreg.”
Octavian Popa Calotă

Ești în cantonamentul naționalei împreună cu căpitanul violeților, Zoran Milencovici. Ce ți-a spus despre echipă ?

Da, mă aflu în cantonament cu „Zoki” un baiat deosebit. De altfel, el mi-a vorbit foarte frumos despre club,oraș și fani.

Ești tatăl a doi copii. Familia va veni cu tine la Timișoara ?

Da, sunt tatăl a doi copii minunați care mă vor urma alături de soția mea la Timișoara. De fiecare dată când am luat decizii importante, m-am sfătuit cu soția mea. A practicat sportul de performanță, voleiul, și apoi a făcut un sacrificiu, a renunţat la sport pentru a se dedica familiei, așa că mi se pare absolut normal să mă consult, să vedem ce este cel mai bine pentru familie. Și ei sunt nerăbdători să vadă cum va fi și cum se vor acomoda.